Lupul, a cărui denumire ştiinţifică este Canis lupus, (Linne, 1821), este inclus din punct de vedere sistematic în familia Canidae (Canide), alături de câine, vulpe, şacal şi enot. Lupul este cea mai răspândită specie dintre mamiferele care trăiesc în
prezent.Pe vremuri, lupul era prezent în întreaga emisfera nordică, adaptându-se cu succes la cele mai diferite condiţii de trai.Pentru a se descurca în aceste condiţii diverse, lupul a fost nevoit să înveţe să vâneze cele mai diferite varietăţi, fie insecte,rozătoare,sau animale mai mari, cum este elanul, bizonul sau boul moscat .Este un vânator foarte talentat,însă modul lui de trai are un impediment major: este concurentul direct al omului ,şi pe majoritatea zonei lui de răspândire a pierdut în această luptă inegală.Lupul este cea mai mare specie din familia câinilor (Canidae).Această specie este una din cele şapte care formează ordinul carnivorilor (Carnivora).Cele două specii de lupi sunt lupul (Canis lupus) şi lupul roşu (Canis rufus).Subspeciile lupului sunt lupul polar (C.I. arctos), lupul nord-american (C.I. lycaon), lupul de şes (C.I. campestris) şi lupul obişnuit (C.I. lupus).
Lupul este răspândit în Canada, Alaska, Europa de Est, Peninsula Scandinavă, Rusia, Orientul Apropiat, Asia Centrală şi Siberia, dar densitatea lor este în general redusă pe aceste arii.Lupul are mai multe subspecii distincte, cum este lupul polar, lupul de pădure nord-american, lupul de stepă din deşerturile Asiei Centrale şi lupul comun, care trăieşte şi astăzi în pădurile est-europene şi ale Peninsulei Scandinave.Lupul de pustiu este mai zvelt şi mai deschis la culoare decât lupul european şi nord-american,iar lupii polari din tundrele nordice sunt mai mari,având blană albă, mai groasă şi trăieşte atât de aproape de pol încât este nevoit să vâneze permanent în întuneric, însă este în siguranţă faţă de inamicul principal, omul.Lupul roşu , care pe vremuri popula regiunea sud-estică a Statelor Unite, azi este foarte rar,exemplarele care trăiau în sălbaticie poate chiar au dipărut complet.
Specia iniţială de lup cenuşiu din Alaska a dispărut de 12.000 de ani, dar cea din prezent este o subspecie, dovedeşte o cercetare realizată la Universitatea din California.Cercetarea a implicat analizarea unor mostre de ADN, studierea compuşilor chimici a acestora şi datarea cu carbon a lupilor păstraţi la Muzeul Smithsonian de Istorie Naturală. Rezultatele au fost comparate cu date de acelaşi gen obţinute de la lupii care trăiesc în prezent şi au scos la iveală o mare diferenţă, ceea ce a dus la concluzia că cele două animale sunt diferite din punct de vedere genetic.
Specia originală de lup gri din Alaska a trăit în permanenţă de acum 45.000 de ani, probabil chiar şi de mai devreme, insă datarea cu carbon nu permite stabilirea unei perioade mai înainţate decât aceasta, până acum aproxiativ 12.000 de ani, explică Blaire Van Valkenburgh, profesor de ecologie şi biologie evolutivă în cadrul UCLA. Această specie nu seamană deloc cu specia modernă de lup din nordul Americii, Europa sau Asia, a continuat el. Lupul gri de acum 12.000 de ani nu diferă foarte mult din punctul de vedere al dimensiunilor de lupul gri care trăieşte în prezent in Alaska, însă avea dinţi mai mari şi muşchi faciali mult mai puternici, fiind în stare să ucidă chiar şi un bizon.
Lupul din profil (C. l. lupus)
Lupul Polar
Ei sufereau în principal din cauza problemelor cu dantura. Profesorul a studiat fracturi de dinţi şi la alte animale preistorice, precum şi la speciile de acum de lei, tigri, leoparzi şi lupi. Se pare că mamiferele străvechi de dimensiuni mari, îşi rupeau deseori dinţii atunci când se hrăneau, în special pentru că spărgeau oasele prăzii. Animalele din zilele noastre preferă în schimb sa smulga carnea, evitând oasele.
Înainte de această cercetare, nu se ştia dacă lupii gri din Alaska sau din alte zone ale globului erau descendenţi direct ai lupilor gri din Peistocen, şi nici dacă această specie a fost pierdută sau numai in pragul extincţiei în America de Nord.
În trecut lupii au populat tot teritoriul insulelor Britanice. După bătălia de la Hastings din 1066, soldaţii englezi căzuţi au fost lăsaţi pradă viermilor şi lupilor pe câmpul de luptă. În secolul XVI, sub domnia reginei Maria Stuart, în Scoţia a avut loc o invazie de lupi. Ultimul lup scoţian a fost omorât în 1743.
Lupii au fost exterminaţi din toate ţările europei centrale şi de nord în perioada secolului XIX şi al doilea război mondial. Au mai ramas populaţii în Portugalia, Spania, Italia, Grecia şi Finlanda, deşi lupii au repopulat în mod natural multe părţi ale Europei; recolonizând Franţa, Germania, Suedia şi Norvegia.Cele mai mari populaţii sunt întâlnite în Europa de est, România, Peninsula Balcanică şi Polonia.
În România, lupul, vânat frenetic în vremea lui Ceauşescu, nu mai prezintă un areal continuu, nenumărate goluri fiind create de vânarea necontrolată. În mod natural lupul se găseşte în România în Delta Dunării, în golul alpin, prezentând o mare amplitudine ecologică, datorată inteligenţei sale deosebite, aşa cum se întâmplă şi în cazul corbului.
[modificare] Relaţiile cu omul
[modificare] Folclor şi Mitologie
Lupul, deşi nu este nici pe departe cel mai mare sau mai puternic dintre carnivorele europene, s-a impus încă din cele mai vechi timpuri. El a fost primit ca simbol de daci, de licaoni şi de alte popoare antice, chiar şi romanii avându-l ca semn al începuturilor lor (legenda lupoaicei ce i-a hrănit pe Romulus şi Remus).
Lupoaica, hrănind copiii gemeni Romulus şi Remus.În munţii din Transilvania mai trăiesc lupi în număr mare, fapt ce a dat naştere numeroaselor legende despre oameni-lupi. La români există o veche tradiţie în ceea ce priveşte lupul, privit cu teamă şi admiraţie. În unele zone, ca de pildă în Ţinutul momârlanilor, se păstrează încă tradiţiile dacice ale legăturii cu lupul. Cei care se îngrijesc de lupi sunt sub protecţia Sfântului Andrei şi, chiar dacă la bătrâneţe trupul lor este plin de cicatrici de la muşcăturile prea tari ale unor căţelandri sau lupi, nu se cunoaşte nici un caz în care să fi fost sfâşiaţi ori mâncaţi de aceste animale. Aceşti oameni au fost una din cele două surse ale legendelor despre omul-lup sau licantropi.
Deşi circulă nenumărate legende despre oameni mâncaţi de lupi, nu se cunoaşte nici un caz concret în care un adult să fi fost atacat şi mâncat de lupi. Deşi s-au înregistrat cazuri de urmărire şi schiţare a atacului, acesta nu a fost niciodată finalizat. Se cunosc însă cazuri în care lupii, iarna, în teritoriul lor, au încercat să mănânce sau au mâncat trupurile celor îngheţaţi. Alte atacuri înregistrate sunt ale câte unui lup bolnav de turbare.
În România, lupul, vânat frenetic în vremea lui Ceauşescu, nu mai prezintă un areal continuu, nenumărate goluri fiind create de vânarea necontrolată. În mod natural lupul se găseşte în România în Delta Dunării, în golul alpin, prezentând o mare amplitudine ecologică, datorată inteligenţei sale deosebite, aşa cum se întâmplă şi în cazul corbului.
[modificare] Aspectul fizic ,Alimentaţia şi Comportamentul
Este un animal robust şi suplu, lung de până la aprox. 1,5 m, la care se adaugă o coadă de până la cca 0,8 m. Greutatea este variabilă, de obicei între 30 şi 50 kg, dar depăşind în unele cazuri 70 kg.
Blana este de o culoare brun-cenuşie cu variaţii multiple. Ea se compune, de fapt, din două rânduri de peri: unul foarte des, lânos, lângă piele, de culoare gălbui-cenuşie şi un al doilea, mai lung, numit spic, având vârful negru. Năpârlind în general toamna în zonele temperate, lupul are o "haină" de vară, mai închisă, şi alta de iarnă, mai deschisă.
Lupul este un animal digitigrad, călcând pe periniţele degetelor şi având unghii neretractile - spre deosebire de râs - astfel încât acestea se văd clar în urmele lăsate pe pământ moale sau pe zăpadă.
Alimentaţia şi dentiţia sunt tipice pentru un carnivor. Deşi la nevoie este şi omnivor, putând supravieţui şi cu fructe sau alte vegetale - consumând chiar şi scoarţă de copac -, lupul preferă totuşi carnea. El se comportă atât ca vânător cât şi ca necrofag, fiind un important factor în păstrarea echilibrului natural. Acolo unde lupii au fost exterminaţi, indiferent de motive, a avut loc o prăbuşire a echilibrului ecologic. Acest lucru a făcut necesară reintroducerea sa în multe din ţările care îl eliminaseră. Lupul mănâncă aproape orice fel de vietate, de la broaşte şi larve, iepuri, pârşi şi alte animale mici, la mistreţ, cerb, măgar domestic sau colun, saigale, boi şi chiar urşi.
Împerecherea are loc în lunile februarie-martie, după care lupul rămâne cu lupoaica, pentru a creşte puii împreună. După aceea, lupii, inclusiv căţelandrii, se adună în haite, care, mai ales în iernile grele, se pot asocia între ele. După o gestaţie de 62-63 zile, lupoaica fată 4-6 pui, orbi cca. 2 săptămâni, alăptaţi vreme de 6 săptămâni.
Performanţele fizice ale lupilor sunt cel puţin impresionante. În căutarea hranei ei pot parcurge peste 100 km într-o singură noapte. Viteza de alergare a lupului poate depăşi 60km/oră. Simţurile sale sunt extraordinare. Nu doar mirosul este deosebit de fin, dar şi auzul şi văzul, lupul putând vâna foarte bine atât noaptea - timpul său preferat de vânătoare - cât şi ziua sau în perioadele de amurg şi dimineaţă. Are o mare rezistenţă la durere şi un mare curaj în luptă. Dar, mai mult decât performanţele fizice, lupul are şi o inteligenţă deosebită. La vânătoare foloseşte felurite tactici, de la strategia de învăluire pe flancuri a prăzii la mânarea treptată către zone închise. De multe ori izbuteşte să observe şi să ocolească capcanele puse pentru el. Laponii spun că "ursul are minte cât un om şi putere cât şapte, iar lupul are putere cât un om şi minte cât şapte".
Are nevoie de un teritoriu întins, de cca. 2400-2500 ha, de zece ori mai mult decât, de pildă, un urs.
[modificare] Reproducerea
La sfârşitul primăverii comportamentul lupilor din haită se schimbă.Migrarea pe întreg teritoriul este înlocuită cu vânătoarea scurtă, având punctul de plecare tabăra. Alegerea acestui loc este privilegiul femelei gestante. Aceasta de obicei este femela cu rangul cel mai înalt, perechea masculului conducător din haită (la lupi perechea de obicei ramâne până la moarte). După o perioadă de gestaţie de şapte săptămâni se nasc patru-şapte pui neputincioşi, orbi. În următoarele trei săptămâni, femela nu iese aproape deloc din vizuină, îşi alege vizuina săpată sub rădăcini sau stânci se căptuşeşte cu frunze uscate, muşchi şi păr smuls de pe burtă. Uneori se revine la acelaşi culcuş de la an la an, mai ales în regiunile unde locurile potrivite sunt rare, cum ar fi în apropierea polului. Perechea ei face rost de hrana necesară , ajutat şi de ceilalţi indivizi din haită, care participă atât la hrănirea femelei cât şi a puilor. Aceştia acceptă şi îngrijirea puilor, când lupoaica este la vânătoare. După două-trei luni puii ies deja împreună cu haita. Nu mai au nevoie de vizuină, dar rămân cu părinţii încă mulţi ani . În acest timp învaţă cum, unde şi ce să vâneze, iar în final părăsesc haita proprie
